Daca te vei intoarce la mine...
1. Criza preotului
In Scriptura gasim descrierea crizei interioare a unui preot in care multi pastori de astazi, sunt sigur, s-ar recunoaste. Este aceea a lui Ieremia care, inainte de a fi un profet a fost un preot, "unul dintre preotii care locuiau in Anatot" (Ier 1,1).
"Te-am slujit cum puteam mai bine, m-am adresat tie cu rugaciuni pentru dusmanul meu... Eu nu m-am asezat impreuna cu cei care rad si nu m-am bucurat... Tu ai devenit pentru mine ca un izvor amagitor si ca o apa inselatoare" (Ier 15,11-18). Intr-un alt moment de criza, explodeaza si mai tare: "Tu m-ai sedus, Doamne, si eu m-am lasat sedus... Imi spuneam: «Nu ma voi mai gandi la el, nici nu voi mai vorbi in numele lui!»" (Ier 20,7-9).
Care este raspunsul lui Dumnezeu dat profetului si preotului aflat in criza? Nu un: "Saracutul de tine, ai dreptate, cat esti de nefericit!", ci: "Atunci Domnul mi-a raspuns: «Daca te vei intoarce, eu te voi intoarce si vei sta in prezenta mea; daca vei sti sa deosebesti ceea ce este pretios de ceea ce este fara pret, vei fi gura mea»" (Ier 15,19). Cu alte cuvinte: convertire!
Vorbind despre noutatea slujirii din noua alianta am vazut ca ea consta in har, adica in faptul ca darul precede obligatia si ca obligatia provine tocmai din dar. Sa aplicam acum acest principiu fundamental la slujirea sacerdotala. Ceea ce am meditat pana acum constituia harul sacerdotal, darul primit: slujitori ai lui Cristos, impartitori ai tainelor lui Dumnezeu. Nu putem sa incheiem reflectiile noastre fara a scoate in evidenta si obligatia si apelul care provine din el, pentru a spune asa acel ex opere operantis al Preotiei. Acest apel este acelasi pe care Dumnezeu i l-a adresat lui Ieremia: convertire!
Cred ca interpretez preocuparea exprimata de mai multe ori in trecut de catre Sfantul Parinte si care a motivat, cel putin in parte, proclamarea acestui An al Sfintei Preotii, dedicand aceasta ultima meditatie necesitatii unei purificari in interiorul Bisericii, incepand de la clerul sau.
Apelul la convertire rasuna in momentele cruciale ale Noului Testament: la inceputul predicii lui Isus: "Convertiti-va si credeti in evanghelie" (Mc 1,15); la inceputul predicarii apostolice, in ziua de Rusalii: "Ce sa facem, fratilor? Petru le-a zis: Convertiti-va si fiecare dintre voi sa se boteze in numele lui Isus Cristos spre iertarea pacatelor voastre si veti primi darul Duhului Sfant" (Fap 2,37). Dar nu sunt acestea contextele care se refera mai direct la noi, preotii. Noi am crezut in evanghelie, am fost botezati si l-am primit pe Duhul Sfant. Exista un alt "convertiti-va!" care ne priveste indeaproape, cel care rasuna in interiorul fiecareia din cele sapte scrisori adresate Bisericilor din Apocalips. El nu este adresat unor necredinciosi sau neofiti, ci unor persoane care traiesc de mult timp in comunitatea crestina.
Este ceva ce face deosebit de semnificative aceste scrisori pentru noi: ele sunt adresate pastorului si responsabilului fiecareia dintre cele sapte Biserici. "Ingerului Bisericii care este in Efes, scrie-i": nu se explica titlul inger decat cu referinta, directa sau indirecta, la pastorul comunitatii. Nu se poate crede ca Duhul Sfant atribuie unor ingeri reali responsabilitatea pacatelor si a devierilor care exista in diferitele Biserici si ca invitatia la convertire le este adresata lor.
2. "Fii credincios pana la sfarsit"
Sa recitim cateva dintre aceste scrisori, incercand sa vedem in ele elementele unei convertiri autentice a clerului, diaconi, preoti si episcopi. Sa incepem de la prima scrisoare, cea adresata Bisericii din Efes. Observam inainte de toate un lucru. Cel Inviat nu-?i incepe discursul referindu-se la ceea ce nu merge in comunitate. Aceasta scrisoare, ca aproape toate celelalte, incepe scotand in evidenta pozitivul, binele care se face in Biserica: "Cunosc faptele tale, straduinta si statornicia ta... Ai rabdare si ai suferit pentru numele meu si n-ai obosit" (Ap 2,2).
Numai in acest moment intervine apelul la convertire: "Insa am ceva impotriva ta: ai parasit iubirea ta cea de la inceput. Adu-ti aminte deci de unde ai cazut, converteste-te (metanoeson) si fa faptele tale dintai". Apelul la convertire ia aspectul de intoarcere la prima fervoare si iubire fata de Cristos. Cine dintre noi, preotii, nu-si aminteste cu emotie momentul in care ne-am dat seama ca suntem chemati de Dumnezeu in slujirea lui, momentul voturilor pentru calugari, entuziasmul din primii ani de slujire pentru preoti? Este adevarat ca acolo era si factorul varstei, tineretea. Dar in acest caz nu e vorba de natura: har era atunci si har poate sa fie astazi.
"Iti amintesc, scria Apostolul catre discipolul Timotei, sa reinflacarezi darul lui Dumnezeu care este in tine prin impunerea mainilor mele" (2Tim 1,6). Termenul grec care este tradus cu "a reinflacara" sugereaza ideea de a sufla asupra focului ca sa arda din nou, a reaprinde flacara. Intr-una dintre meditatiile din Advent am vazut ca ungerea sacramentala, primita la hirotonire, poate sa redevina activa prin rugaciune si printr-un asalt de credinta. Si autorul Scrisorii catre Evrei ii avertiza pe primii crestini sa-si aminteasca de entuziasmul lor initial: "Amintiti-va de acele prime zile..." (Evr 10,32).
Asadar, din scrisoarea catre Biserica din Efes retinem invitatia insistenta de a regasi iubirea si fervoarea de odinioara. O alta componenta a convertirii sacerdotale o gasim in scrisoarea catre Biserica din Smirna. Si aici, Cel Inviat scoate in evidenta, inainte de toate, pozitivul: "Cunosc incercarea si saracia ta...", dar urmeaza imediat apelul: "Fii credincios pana la moarte si-ti voi da cununa vietii".
Fidelitate! Sfantul Parinte a pus acest cuvant ca titlu si program pentru Anul Sfintei Preotii: "Fidelitatea lui Cristos si fidelitatea preotului". Cuvantul fidelitate are doua semnificatii fundamentale. Prima este cea de statornicie si de perseverenta; a doua este cea de lealitate, corectitudine, deci opusul infidelitatii, inselarii si tradarii.
Prima semnificatie este cea prezenta in cuvintele Celui Inviat adresat Bisericii din Smirna, a doua este cea inteleasa de Paul in textul pe care l-am ales drept calauza a reflectiilor noastre: "Orice om sa ne considere in felul acesta: ca pe niste slujitori ai lui Cristos, administratori ai tainelor lui Dumnezeu, iar ceea ce se cere de la administratori este ca fiecare sa fie gasit credincios" (1Cor 4,1-2). Acest cuvant aminteste, probabil in mod voit, cuvantul lui Isus dinEvanghelia dupa Luca: "Cine este administratorul credincios si intelept pe care stapanul il pune peste servitorii sai ca sa le dea portia de hrana la timpul potrivit?" (Lc 12,42). Contrariul acestei fidelitati este ceea ce face, in parabola, administratorul necinstit (Lc 16,1 s.u.).
Acestei fidelitati i se opune tradarea increderii lui Cristos si a Bisericii, viata dubla, renuntarea la obligatiile starii proprii, mai ales in ceea ce priveste celibatul si castitatea. Stim dintr-o experienta dureroasa cat rau poate sa faca Bisericii si sufletelor acest tip de infidelitate. Este probabil incercarea cea mai dura pe care Biserica o strabate in acest moment.
3. "Bisericii din Laodiceea, scrie-i..."
Scrisoarea care trebuie sa ne faca sa reflectam mai mult decat toate este cea adresata ingerului Bisericii din Laodiceea. Ii cunoastem tonul sever: "Cunosc faptele tale, ca nu esti nici rece, nici cald. O, de ai fi sau rece, sau cald! Dar pentru ca esti astfel, caldicel, nici cald, nici rece, te voi varsa din gura mea... Fii deci plin de zel si converteste-te" (Ap 3,15 s.u.).
Starea calduta a unei parti din cler, lipsa de zel si inertia apostolica: eu cred ca asta slabeste Biserica mai mult inca decat scandalurile ocazionale ale unor preoti, care fac mai mult zgomot si impotriva carora este mai usor sa ne adapostim. "Marea nenorocire pentru noi, parohii - spunea sfantul Paroh de Ars - este ca sufletul atipeste"[1]. El nu era cu siguranta in numarul acestor parohi, dar aceasta fraza a lui ne da de gandit.
Nu trebuie sa se generalizeze (Biserica este bogata in preoti sfinti care-si indeplinesc in tacere datoria lor), dar, vai, daca am si tacea! Un laic angajat imi spunea cu tristete: "Populatia din tara noastra, in ultimii douazeci de ani, a crescut cu peste trei milioane de locuitori, dar noi, catolicii, am ramas la numarul de dinainte. Ceva nu merge in Biserica noastra". Si cunoscand acel cler, stiam ce anume nu mergea: preocuparea multora dintre ei nu erau sufletele, ci banii si comoditatile.
Sunt locuri unde Biserica este vie si evanghelizeaza aproape numai prin angajarea si zelul catorva credinciosi laici si grupuri laicale care, pe de alta parte, uneori sunt impiedicati si priviti cu suspiciune. Adesea ei sunt cei care-i imping pe preotii lor, platindu-le drumul si cazarea, sa participe la niste zile de reculegere sau la exercitii spirituale, pe care altminteri nu le-ar face niciodata.
Uneori chiar cei care fac mai putin pentru imparatia lui Dumnezeu sunt cei care cer mai mult avantaje. Sfantul Petru si sfantul Paul, amandoi, au simtit nevoia sa avertizeze cu privire la tentatia unora de a se comporta ca niste stapani ai credintei: "Nu va purtati ca niste stapani fata de persoanele incredintate voua, ci faceti-va modele pentru turma" (cf. 1Pt 5,3), scrie cel dintai; "Nu ca am fi noi stapani peste credinta voastra, ci vrem sa colaboram si noi la bucuria voastra", scrie al doilea (2Cor 1,24).
Se poarta ca stapani ai credintei cand, de exemplu, ei considera toate spatiile si localurile parohiei ca lucruri proprii care trebuie date numai cui vor, si nu ca bunuri ale intregii comunitati, peste care sunt pazitori, nu proprietari.
Trebuind sa predic intr-o tara europeana, care in trecut a fost o pepiniera de preoti si de misionari si care acum trece printr-o profunda criza, l-am intrebat pe un preot de acolo care era, dupa parerea lui, motivul acestei crize. "In aceasta tara, mi-a raspuns el, preotii, de la pupitru si de la confesional, decideau totul, chiar si cu cine trebuia sa se casatoreasca unul si cati copii trebuia sa aiba. Cand s-a raspandit in societate simtul si exigenta libertatii individuale, lumea s-a revoltat si a intors total spatele Bisericii". Clerul se simtea mai mult "stapan al credintei" decat colaborator al bucuriei oamenilor.
Cuvintele adresate de Cel Inviat Bisericii din Laodiceea: "Tu spui: Sunt bogat, m-am imbogatit si nu am nevoie de nimic, dar nu stii ca tu esti nenorocitul, vrednic de mila, sarac, orb si gol", ne fac sa ne gandim la o alta mare tentatie a clerului atunci cand dispare pasiunea pentru suflete, adica dorinta dupa bani. Deja sfantul Paul se plangea cu amaraciune: "Omnia quae sua sunt quaerunt, non quae Jesu Christi: toti urmaresc propriile interese, nu cauza lui Isus Cristos" (Fil 2,21). Printre recomandarile cele mai insistente adresate batranilor, in Scrisorile pastorale, este aceea de a nu fi alipiti de bani (cf. 1Tim 3,3). In scrisoarea adresata preotilor la deschiderea Anului Sfintei Preotii, Sfantul Parinte il prezinta pe sfantul Paroh de Ars ca model de saracie sacerdotala. "El era bogat pentru a da altora si era foarte sarac pentru el insusi". Secretul lui era: "a da totul si a nu pastra nimic".
In lungul sau discurs despre pastori[2], sfantul Augustin propunea, la vremea sa, pentru o salutara cercetare a cugetului, apostrofarea lui Ezechiel impotriva pastorilor neglijenti. Nu este rau s-o reascultam, cel putin pentru a sti ce este si ce trebuie sa se evite in slujirea sacerdotala: "Vai de pastorii lui Israel care au grija numai de ei insisi! Oare pastorii nu trebuie sa aiba grija de oi? Voi insa va hraniti cu laptele lor, va imbracati cu lana lor, injunghiati oile cele mai grase si turma n-o scoateti la pascut. Nu le intariti pe cele slabe, nu le vindecati pe cele bolnave, nu le pansati pe cele ranite, nu le cautati pe cele ratacite, ci va purtati cu ele aspru si fara mila" (Ez 34,2-4).
4. "Iata, eu stau la usa si bat"
Dar si severa scrisoare adresata Bisericii din Laodiceea, ca toate celelalte, este o scrisoare de iubire. Ea se termina cu una dintre imaginile cele mai emotionante din Biblie, in mod absolut: "Pe cei pe care ii iubesc, eu ii mustru si ii indrept. Iata, eu stau la usa si bat".
In noi, preotii, Cristos nu bate pentru a intra, ci pentru a iesi. Atunci cand e vorba de prima convertire, de la necredinta la credinta, sau de la pacat la har, Cristos este afara si bate la peretii inimii pentru a intra; cand e vorba de convertiri care urmeaza, de la o stare de har la una mai inalta, de la starea calduta la fervoare, are loc contrariul: Cristos este inauntru si bate la peretii inimii pentru a iesi!
Explic in ce sens. La Botez l-am primit pe Duhul lui Cristos; el ramane in noi ca in templul sau (cf. 1Cor 3,16), pana cand nu este alungat de pacatul de moarte. Dar se poate intampla ca acest Duh sa ajunga sa fie inchis si zidit de inima de piatra care se formeaza in jurul sau. Nu are posibilitatea sa se extinda si sa patrunda facultatile, actiunile si sentimentele persoanei. Cand citim fraza lui Cristos: "Iata, eu stau la usa si bat" (Ap 3,20), ar trebui sa intelegem ca el nu bate din exterior, ci din interior; nu vrea sa intre, ci sa iasa.
Apostolul spune ca Cristos trebuie sa fie "format" in noi (Gal 4,19), adica sa se dezvolte si sa primeasca forma sa deplina; aceasta dezvoltare este impiedicata de starea calduta si de inima de piatra. Uneori se vad pe marginile drumurilor copaci grosi (la Roma sunt in general pini) ale caror radacini, inchise de asfalt, lupta pentru a se extinde, ridicand uneori chiar si betonul. Asa trebuie sa ne imaginam ca este imparatia lui Dumnezeu in inima omului: o samanta destinata sa devina un copac maiestuos in care isi fac cuib pasarile cerului, dar care cu greu se dezvolta daca este sufocat de grijile pamantesti.
Desigur, exista diferite grade in aceasta situatie. In majoritatea sufletelor angajate intr-un drum spiritual, Cristos nu este inchis intr-o carapace, ci, pentru a spune asa, in libertate supravegheata. Este liber sa se miste, dar in limite foarte precise. Asta se intampla atunci cand in mod tacit il facem sa inteleaga ce anume poate sa ne ceara si ce anume nu poate sa ne ceara. Rugaciune da, dar nu asa ca sa compromita somnul, odihna, informatia sanatoasa...; ascultare da, dar sa nu se abuzeze de disponibilitatea noastra; castitate da, dar nu pana acolo incat sa ne lipsim de vreun spectacol de destindere, chiar daca este destul de... Deci, folosirea unor jumatati de masura.
In istoria sfinteniei exemplul cel mai vestit al primei convertiri, cea de la pacat la har, este sfantul Augustin; exemplul cel mai instructiv al celei de-a doua convertiri, cea de la starea calduta la fervoare, este sfanta Tereza din Avila. Ceea ce ea spune despre sine, in Viata, este probabil exagerat si dictat de delicatetea constiintei sale, dar poate sa ne foloseasca tuturor pentru o utila cercetare a cugetului: "Din distractie in distractie, din vanitate in vanitate, din ocazie in ocazie, am inceput sa pun din nou in pericol sufletul meu [...] Lucrurile lui Dumnezeu nu-mi dadeau placere si nu stiam sa ma desfac de cele ale lumii. Voim sa impac acesti doi dusmani asa de contrari intre ei: viata spiritului cu gusturile si distractiile simturilor".
Rezultatul acestei stari era o nefericire profunda: "Cadeam si ma ridicam din nou si ma ridicam din nou asa de rau incat ajungeam sa cad iar. Eram asa de jos in ceea ce priveste perfectiunea incat aproape ca nu mai dadeam importanta pacatelor veniale, si nu ma temeam de cele de moarte asa cum ar fi trebuit, pentru ca nu fugeam de pericole. Pot spune ca viata mea era dintre cele mai plictisitoare care se pot imagina, pentru ca nu ma bucuram de Dumnezeu, nici nu ma simteam multumita de lume. Cand eram in distractiile lumesti, gandul la ceea ce-i datoram lui Dumnezeu ma facea sa le petrec cu greu; si cand eram cu Dumnezeu, veneau sa ma deranjeze sentimentele lumii"[3]. Multi preoti ar putea descoperi in aceasta analiza motivul de fond al propriei insatisfactii si nemultumiri.
Contemplarea lui Cristos din patimire i-a dat Terezei stimulentul decisiv pentru schimbarea care a facut din ea sfanta si mistica pe care o cunoastem[4].
5. "Vreau sa sper!"
Pentru a termina, sa ne intoarcem la raspunsul lui Dumnezeu dat plangerilor lui Ieremia. Dumnezeu ii face profetului sau convertit niste promisiuni care capata o semnificatie deosebita daca sunt citite ca fiindu-ne adresate noua, preotilor din Biserica Catolica, in actualul moment de grava suferinta pe care-l strabatem: "Daca vei sti sa deosebesti ceea ce este pretios de ceea ce este fara pret": adica, daca vei sti sa deosebesti ceea ce este esential de ceea ce este secundar in viata ta, daca vei prefera aprobarea mea in locul aprobarii oamenilor, "tu vei fi ca gura mea". "Ei trebuie sa se intoarca la tine, nu tu la ei": lumea va fi cea care va cauta favoarea ta, nu tu pe cea a lumii. "Eu te voi face ca un zid foarte dur de bronz (acest cuvant este adresat dumneavoastra, Sfinte Parinte); vor lupta impotriva ta, dar nu te vor putea birui, pentru ca eu voi fi cu tine" (Ier 15,19-20).
Ceea ce este nevoie in acest moment este o tresaltare de speranta; va trebui sa recitim enciclica "Spe salvi sumus" a Sfantului nostru Parinte. Scriptura ne prezinta diferite exemple de tresaltari de speranta, dar unul mi se pare deosebit de instructiv si apropiat de situatia actuala: a treia Plangere a lui Ieremia. Incepe cu un ton descurajat: "Eu sunt omul care a vazut nenorocirea sub varga aprinderii lui. El m-a purtat si m-a dus in intuneric si in bezna... M-am facut de ras fata de poporul meu, cantecul lor de batjocura in fiecare zi. Am zis: A disparut increderea mea, nu mai am speranta in Domnul!" (Plangeri 3,1-18).
Dar in acest moment este ca si cum profetul ar avea o razgandire neasteptata; isi spune siesi: "Este un har al Domnului ca n-am fost distrusi complet; de fapt, milostivirile lui nu s-au terminat; se reinnoiesc in fiecare dimineata. Mare este fidelitatea ta! Domnul este partea mea, de aceea voi spera in el".
Si din momentul in care ia hotararea "Vreau sa sper!", tonul se schimba si, din plangere mahnita, devine increzatoare asteptare de restaurare: "Domnul este bun cu cei care spera in el, cu cel care-l cauta. Este bine sa astepti in tacere mantuirea Domnului. Sa-ti intorci obrazul spre cel care-l loveste, sa se sature de ofense! Intr-adevar, Domnul nu respinge pentru totdeauna; ci, daca loveste, are mila, dupa marea sa bunatate; ca nu de bunavoie ii umileste si ii pedepseste pe fiii oamenilor" (Plangeri 3,22-33).
Am fost sa predic la niste zile de reculegere pentru clerul dintr-o dieceza americana zdruncinata de reactia nediscriminata a opiniei publice in fata scandalurilor catorva membri ai sai. Era in ziua urmatoare a prabusirii Turnurilor Gemene si daramaturile materiale pareau simbolul altor daramaturi. Acest text al Scripturii a contribuit in mod vizibil la a reda incredere si speranta multora.
Cristos sufera mai mult decat noi din cauza umilirii preotilor sai si din cauza chinuirii Bisericii sale; daca permite asta, este pentru ca el cunoaste binele care poate sa provina, in vederea unei curatii mai mari a Bisericii sale. Daca va exista umilinta, Biserica va iesi mai stralucitoare ca niciodata din acest razboi! Indarjirea mass-media - vedem asta si in alte cazuri - cu timpul obtine efectul contrar la ceea ce s-a dorit cu ele.
Invitatia lui Cristos: "Veniti la mine voi, toti cei osteniti si impovarati, si eu va voi da odihna" era adresata, in primul rand, celor pe care-i avea in jurul sau si, astazi, preotilor sai. "Veniti la mine si veti gasi odihna": rodul cel mai frumos al acestui An al Sfintei Preotii va fi o intoarcere la Cristos, o reinnoire a prieteniei noastre cu el. In iubirea lui, preotul va gasi toate acelea la care a renuntat omeneste si chiar "de o suta de ori mai mult", conform promisiunii sale.
Asadar, sa schimbam protestul initial al lui Ieremia in multumire: "Multumim, Doamne, ca intr-o zi ne-ai sedus, multumim ca ne-am lasat sedusi, multumim ca ne dai posibilitatea sa ne intoarcem la tine si ne iei din nou dupa fiecare tentativa de fuga. Multumim ca ne incredintezi noua «pazirea lacasurilor tale» (Zah 3,7) si faci din noi «gura ta». Multumim pentru preotia noastra!" (preluare după Catholica)